Am copilărit în anii 90 când tehnologia era practic inexistentă pentru oamenii de rând. Cu toate astea, părinții mei, deși depășiți chiar și în ziua de azi, au încercat în limita posibilităților să-mi ofere acces la tehnologie. Și pentru asta le mulțumesc! A însemnat mult pentru puștiul acela care azi e pasionat de tehnologie și a ajuns să și muncească în domeniu cândva.

Îmi aduc aminte vag când am văzut primul joc. Eram puști, aveam televizor alb-negru și cablu era un vis îndepărtat pentru oamenii din Mediaș. Cu toate acestea, nu știu de unde, am avut un joc pe televizor. Era fără casetă, cu Rambo desenat pe cutie și ca manete avea joystick cu buton. Îmi amintesc că aveam câteva jocuri, ceva cu rațe pe care trebuia să le trec strada. Mai aveam și box, văzut de sus, de arătau boxerii ca niște raci.

Un joc de care m-am plictisit tare și a dispărut din viața mea. Pasiunea pentru povești mi-a venit de pe vremea când vizionam diafilme cu turta dulce. Nu știu dacă știți povestea, cu turta aia care prinde viață și pleacă.

Poftiți și un filmuleț cu povestea.

Cam astea erau lucrurile cu care mă „distram”, lucruri de care te plictiseai foarte repede.

Mediașul fiind oraș săsesc unde, logic, au trăit mulți nemți care mai apoi au fugit în Germania, cu trecerea anilor au început să apară jocuri adevărate, jocuri de care se bucurau vesticii și care erau aduse și la noi de rudele plecate în străinătate. Eu nu aveam rude în străinătate, deci ”kaugumi” pentru mine era doar de la vecini și de la niște olandezi care veneau în vizită la vecinul meu de pe palier. Era frumos că ne aduceau mingi de fotbal, artex cum îi spuneam noi pe atunci. Am văzut primul Gameboy la un vecin, cel alb-negru, și mi se părea că este de pe altă planetă. M-am jucat de câteva ori cu el dar m-a plictisit și acela destul de repede. Nu găseai la noi casete, deci omul era blocat la două jocuri pe care le tot schimba.

La același vecin urma să văd primul și singurul Gameboy color din viața mea. Era transparent ca să i se vadă componentele și jucam Zelda sau Mario pe el.

În aceiași perioadă, cel mai bun prieten din copilărie, primea jocul super nintendo din Germania împreună cu jocul Mortal Kombat, joc de care urma să mă îndrăgostesc iremediabil. Îl iubesc și astăzi pentru impactul avut asupra copilăriei mele. Era un joc violent iar eu sunt un om calm. Vedeți că nu afectează?  Îmi petreceam nopțile visând la acel joc, abia așteptam să merg din nou la el să jucăm. Eram așa de fan boy încât am mers la el și mi-am notat toate combinațile pe foaie, cum dau foc cu Liu Kang, cum zbor cu Raiden sau cum fac fatalități. Pagini întregi de săgeți și combinații. Spate-spate-față-A!

Vă las un gameplay cu Mortal Kombat 2, favoritul meu all-time!

Înainte de toate acestea, mă dusese fratele meu, care era cu mult mai mare, la o sală de jocuri mecanice, ca la americani, care era la noi în cartier și cred că era a unui interlop. Băgai monede să te joci. Fratemeu juca Street FIghter iar eu mă uitam la el, că nu eram suficient de mare să ajung la controale. Pentru că era destul de gol, am văzut un joc cu ceva avioane pe care rula un DEMO, iar eu entuziasmat și că pot să-l ating, învârteam de joystick și apăsam butoane, deși nu făceau nimic. Într-un final, tipul acela care se ocupa de sală m-a văzut că mă joc fără să bag bani, deși era demo, a venit și mi-a dat cu joarda peste mână atât de tare încât mi-a rămas dungă. N-am zis nimic de rușine fratelui meu, dar văzuse dunga.

Ca să înțelegeți, pe vremea aia fratemeu era un bad boy în cartier și-l știa toată lumea, mai ales că nu trebuie să se pună cu frații mei, care erau mai mari. Nu vă zic ce s-a întâmplat, dar o bună perioadă din momentul în care am fost lovit cu joarda, am avut fise gratis să mă joc ce vreau și cât vreau la sala respectivă, plus un scăunel ca să ajung. Mulțumesc, fratelo!

Dintr-un motiv personal, celălalt frate a meu, a venit să locuiască o perioadă din nou la noi. Și a fost o perioadă bună pentru mine. Fratemeu avea video, care costa cam cât un apartament și avea și o chestie externă pentru derulat casetele sub formă de mașină roșie.  Era ceva de vis.  Am văzut Terminator care avea să devină filmul copilăriei sau Frumoasa și Bestia.

Ca să înțelegeți cât de mult iubeam Terminator, în special Terminator 2, după ani de zile, când îl difuzau pe Pro TV duminică seara, eu nu puteam să-l văd pentru că era Teleurobingo show, la care mama juca cu pasiune. A și câștigat, dar nu despre asta este vorba aici. Într-o duminică nu am putut să mă uit la film pentru că era Teleurobingo show, dar filmul  era și  în reluare dimineața de la 11. Așa că m-am dus la școală, la ora 10 am început să plâng că mă doare stomacul și am fost trimis acasă, deși nu aveam nimic. M-am pus în pat și am vizionat cu plăcere. Mama s-a prins de schemă, dar mi-a înțeles pasiunea și a închis ochii.

Partea bună că fratemeu 2 se mutase înapoi la noi era că, pe lângă video, avea și consola supremă la vremea respectivă. SUPER NINTENDO. Pe care mă jucam Ranma, pe televizorul alb-negru, pentru că pe cel color, Daewoo, cumpărat între timp de mama, nu ne lăsa, cică se strică… :)))

N-am terminat niciodată RANMA, mereu ajungeam la ultimul caracter care mă bătea de-mi suna apa în cap.  Mi-a rămas și acuma în cap cum striga Ranma când dădeai una din puteri: hamadurike!!

 

Weekendurile erau perfecte. Vineri seara la 11, fratemeu venea de la muncă cu jocuri închiriate pentru super nintendo și conserve de vită. Erau conservele acelea cu Cowboy pe ele, erau super bune la gust, am căutat într-o zi dar nu cred că se mai fac.  Tot weekendul mă uitam la fratele meu, până dimineața târziu, cum se joacă Donkey Kong. A terminat toată seria. Eu jucam doar primele două misiuni, că erau ușoare, ca să-i strâng banane și bani.

După aceea am început să joc și eu, închiriase Super Metroid, absolut superb, cu navă spațială, coborai pe o planetă unde aveai misiuni iar jocul era destul de greu. Nu l-am terminat niciodată, dar l-am privit pe fratemeu cum o face.

Între timp, celălat frate a meu, sărbătorind ziua copilului lui, ne-a invitat la el și a închiriat Nintendo 64, ultima fiță în materie de console. Vă dați seama că ne-am apucat de jucat toată ziua. Era un joc cu bătăi, nu mai știu cum îi zice deși l-am căutat mult. Fratemeu 2, care stătea cu noi, își alesese un shaolin, iar eu un Cavaler cu o sabie foarte lungă. CIne câștiga lupta, mergea mai departe și se bătea cu boss-ul. Eu având o sabie lungă, am folosit o singură mișcare și l-am bătut de fiecare dată când jucam cu el. La un moment dat, de nervi că îl tot bat, m-a scuipat! :))) S-a făcut multă vreme caterincă de el pe tema asta, inclusiv de către tata , care era mare miștocar.

După o perioadă fratemeu se mutase iar eu rămăsesem fără joc. Dar nu era o problemă, deja sălile de jocuri erau răspândite și apăruseră sălile de internet despre care o să vă povestesc în partea a doua.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here